Prof. Sorin Ciocan
Interesat fiind de a aduce completări cât mai interesante orelor de istorie, am achiziţionat diferite carti, precum „ROHONCZI CODEX”, editat în anul 2002. Cunoscând prima atestare documentară românească a aşezării – 10 februarie 1388, de pe timpul lui Petru I Muşat – domnitorul care a mutat capitala Moldovei de la Siret la Suceava, mi-am dat seama de un aspect inedit al cărţii amintite unde este menţionat la sfârşitul sec. al XI – lea oraşul nostru ! Manuscrisul este tradus de Viorica Enăchiuc, după o muncă de trei decenii de decodare, cercetare filologică, istorică şi geografică ce i-a permis să compare scrierea din manuscris, aparent stranie, cu alte semne regăsite mai ales în culturile Gârla Mare (cultură materială de pe cursul mijlociu şi inferior al Dunării, de la jumătatea mileniului al II–lea Î.Hr.), Corbi (jud. Argeş), Argeş (pe locul actual al oraşului Curtea de Argeş) şi Dridu (pe Ialomiţa) .
Lucrarea aflată sub cota A1. 173/II, în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei, era privită ca „o carte extrem de secretă„ (Vajda Jozsef), ori „un fals” (Feyerpataki Laszlo), întrucât cercetătorii unguri şi austrieci (Otto Gyurk, de pildă) nu au reuşit să o descifreze.
Originalul cuprinde 448 de pagini, de format 10/12 cm, cu 9–14 rânduri, 87 de miniaturi, toate scrise cu pana. În 1838, nobilul Battyany Gusztav, stăpânul localităţii Rohoncz îl cedează prin testament Academiei de Ştiinţe din Budapesta. Abia în anul 1982, o fotocopie, solicitată prin Institutul de Studii Istorice şi Social Politice din România, ajungea în posesia cercetătoarei ieşene mai sus amintite. Primele concluzii au fost publicate un an mai târziu. Au mai trecut încă aproape două decenii de muncă migăloasă pentru a da la iveală informaţii şocante, informaţii neştiute de istorie pentru secolele XI –XII, extrem de importante, nu doar pentru istoria naţională ci şi pentru istoria universală. Informaţiile nu sunt scrise cu alfabet grec, latin ori chirilic ci cu unul propriu care aminteşte parţial de vechi scrieri din sud–estul Europei neolitice, antice şi medievale. Scrierea este considerată o limbă latină vulgară. Predomină însă, după părerea mea, elementele dacice, cele latine fiind foarte puţine.
Potrivit codexului, spre sfârşitul secolului al XI–lea şi începutul secolului al XII–lea, exista statul centralizat al blakilor, sub regele Vlad, de la Tisa până la Nistru, apoi de la Munţii Cernahora la Dunăre şi Marea Neagră, aspectele nefiind cunoscute multor specialiştilor în Istoria Românilor. Mai sunt descrise relaţiile diplomatice ale regelui cu vecinii săi, realităţile religioase, codul moral al blakilor (o fi o rămăşiţă a vechilor legi morale dace –bellagine?), dar şi bătăliile sale cu invadatorii migratori asiatici (pecenegi, uzi şi cumani).
Tocmai în acest ultim context, citim la pagina 285 în rândul de sus: „IAR LA SUCEAVA LUPTĂ ALES CU CARELE! SĂ JURI VICTORIE!” („RA SUCEVIS IKI RAR A VEI IURA VIK!”), sfat pentru regele Vlad. Lupta s-a dat pe la 1087-1090 iar finalul, deducem, a fost victorios.
Interesant e şi aspectul luptelor cu care, carul fiind o inovaţie a strămoşilor noştri ce locuiau acum cinci milenii şi pe teritoriul trac al Ungariei de astăzi. Descoperirea unui căruţ din lut la nord de Budapesta, datat la 4400–4700 de ani vechime, pare a confirma această idee, cât timp este cel mai vechi din Europa.
Figurina neolitică atestă folosirea roţii, implicit a calului şi demonstrează existenţa agriculturii dar, posibil, şi a folosirii calului în lupte, cât timp acesta este cunoscut la noi încă din prima perioadă istorică–paleoliticul (vezi pictura din peştera Cuciulat, jud. Sălaj, estimată la 10–11000 de ani).
Cum arătau carele de luptă amintite cu această inedită datare documentară a Sucevei?
Este posibil ca un car votiv, ca cel descoperit la Bujoru (jud. Teleorman), care face parte din cultura materială Basarabi (din perioada mijlocie a primei epoci a fierului – Hallstatt C) a cărei vestigii predomină între Nistru şi Tisa, pe aproape tot teritoriul Daciei. În aceiaşi zonă s-au descoperit de fapt şi piese de harnaşament şi care de luptă cu bogate elemente metalice.
Concluzia desprinsă din această ultimă idee este clară: luptele „alese” (sau „mai ales”) cu carele de la Suceava erau tradiţionale.
În „Doina” sa, genialul poet naţional Mihai Eminescu versifica două adevăruri axiale de neuitat–frontierele Daciei (aici, în secolele XI–XII, pe timpul regelui Vlad al blakilor) şi faptul că duşmanii le-au încălcat. De aici vine revolta sa, neânţeleasă de acei străini pentru care o ţară, cea a lor, nu le este de ajuns
„De la Nistru pân la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate,/ De-atâta străinătate.
Aşadar, considerăm, în lumina celor mai sus amintite, că este posibil ca oraşul nostru să aibă o atestare documentară cu trei secole mai veche decât cea recunoscută oficial.
