17 ani.
Sa fie oare in zadar? Oare!? Nu stiu cum dar… asa pare. Pare ca am trait in zadar. Ca am crescut prea repede, fara rost. Care e rostul meu oare? De ce sunt aici si nu in alta parte? De ce nu un fluture sa traiesc doar o zi? De ce o viata atat de zbuciumata?
Am trait cat un caiet de 48 de file. Da, serios. Exact cat un caiet studentesc de 48 de file. Sunt plin. Serios, simt ca sunt plin. De toti si de toate. Stiati ca va iubesc? Dar ca va urasc stiati? Va iubesc pentru ca putini, da’ siguri, sunteti alaturi de mine. Va urasc pe toti restul care mi-ati umplut caietul studentesc de 48 de file. Ati scris pe el cu sange si cerneala, cu culorile curcubeului, cu carbune, cu nisip, cu pamant, cu tot. Ati scris de s-a umplut. Sa umplut incat nu mai incape nimic, nu mai accepta nimic. Dar eu, dar eu fratii si surorile mele de la Adam si Eva, eu oare nu mai am dreptul sa traiesc in continuare? Nu am dreptul la o viata ma lunga? Nu? Dar, daca stau bine sa ma gandesc, cine sunt eu? Poate ca da, poate ca nu am dreptul sa traiesc mai mult.
In 17 ani am trecut prin multe. Sfidez moartea pentru ca si ea face la fel cu mine. Cand se hotarasete sa vina oricum vine asa ca degeaba ma grabesc sa o grabesc. N-as avea nici o sansa. Iubesc si urasc ca mai toti de varsta mea insa, dupa cum spuneam, madoare ca sunt plin. Sufletul si inima mi-s pline. Infectate, mizere, pline. “Caietul” meu e suprasaturat incat ce scriu pe el de la o bucata de vreme nu se mai intelege. De mult timp mi-am uitat sentimentele aruncate pe un colt nescris inca, fara vreun semn de carte ca sa-l mai pot gasi. De mult timp bucatiu din viata mea stau azvarlite unele peste altele. De mult timp ma simt asa rau… De mult, mult timp…
Dar astazi…dar astazi promit sa ma schimb. Astazi promit sa-mi iau un “caiet” nou. Unul mare. De fapt cred ca o sa-mi iau o agenda. Sau mai bine zis, o colectie. O sa-mi iau defapt un “infinit de caiet”, o sa-mi iau un alt suflet si o alta inima. Cum asa?!? Ei bine, cu de la mine putere. O sa-mi iau un alt caiet si o sa fiu mandru de el. Asa voi fi sigur ca saracele mele sentimente, saracele mele amintiri, saracul de MINE nu vor mai sta aruncati in colturi de pagine sau unele peste altele. O sa am grija sa arat ordonat, calculat, o sa am grija sa-mi aduc aminte de toti si de toate.
Si o sa mai fac ceva. Da. Exact. O sa incui acest caiet. O sa pun lasere in jurul lui, o sa-i construiesc 1000 de seife in jurul lui. Ca sa nu-l mai mazgaleasca toti. De fapt, sa nu-l mai mazgaleasca nimeni.
Catre vechiul meu “caiet”. -Stii… imi pare rau pentru tine. Imi pare rau ca te-am patat asa, imi pare rau ca am fost neglijent mai ceva ca un copil de gradinita. Nu te supara insa ca vei fi dat deoparte. N-o sa te uit niciodata. Pe tine sta scris copilul de mine. Pe tine sta scrisa o istorie. Pe tine sta scris tot ce nu se mai poate intoarce. Da, tot tot… De la gradinita pana la “afurisita” de a zecea. Plus 3 saptamani de vacanta, sa nu uit. Pe tine, sta scris un destin, stau scris eu, sta scris copilul de mine.
Catre “mazgalitorii de caiete”. – Voi!? Voi puteti sa va faceti bagajele. Puteti pleca, gata. V-ati indeplinit misiunea. Aceea de a strica cativa ani buni din viata mea. De a-i murdari si de a-i pata. Acum sunt nou. Si cel mai important, incuiat deci imun. Nu mai aveti nici o putere. Eu sunt cel care o are pe toata.
Pe filele “caietului” meu, astazi numai eu sunt cel care poate continua povestea. Pe el va sta scris un destin. Pe el, de astazi inainte, doar eu voi scrie istorie. Eu si numai eu, voi scrie istorie. Una scurta . Aceea a unei vieti. Istoria unui pui de om. Istoria mea. Eu…



